Referate didactice

METODE INTERACTIVE CARE STÂRNESC INTERESUL EXPLORATIV AL ELEVULUI

METODE TRADIȚIONALE vs. METODE MODERNE. EXEMPLIFICĂRI

De multe ori ne place să afirmăm că școala românească se află la o răscruce, la un nou început de drum. Ne „place” să ne punem speranța într-un viitor mai bun, un viitor care să dea șanse reale de afirmare a celor care, deocamdată, pentru un timp, sunt copii, sunt elevii noștri. Luptăm din răsputeri să le asigurăm educația necesară pentru a putea avea o șansă. Asta pentru că și pentru noi au fost alții care  s-au trudit ca să ne ofere o șansă. Dar oare de câte asemenea răscruci vom mai avea parte în cariera noastră? Când va veni vremea să nu ne mai punem speranța, ci să avem certitudinea unui viitor mai bun? Când vom putea să credem că am ajuns la capătul tunelului și că am dat de lumină?

Multe întrebări de acest gen ni se nasc, poate, în mintea tuturor, dar nu știu câte dintre ele își vor afla vreodată răspuns. De aceea, consider că este necesar ca noi, toate cadrele didactice, să fim un bun liant între elev și realitatea înconjurătoare. Pentru atingerea acestui scop trebuie să ne gândim cu mare atenție la metodele pe care le vom aborda, în special la metodele interactive, pentru că acestea leagă copilul nemijlocit de realitate.

Dicționarul Explicativ al limbii române ne oferă următoarele explicații:

metodă – (din lat. „methodus”) 1. mod (sistematic) de cercetare, de cunoaștere și de transformare a realității obiective; 2. procedeu sau ansamblu de procedee folosite în realizarea unui scop; metodologie, manieră de a proceda;

experiment – (din lat. „experimentum”) procedeu în știință, care constă în provocarea intenționată a unor fenomene în condițiile cele mai propice pentru studierea lor și a legilor care le guvernează; observație provocată, experiență;

investigație – (din lat. „investigatio”) cercetare, studiere minuțioasă, efectuată sistematic, cu scopul de a descoperi ceva;

observație – (din lat. „observatio”) procedeu al cunoașterii științifice care constă în contemplarea metodică și intenționată a unui obiect sau a unui proces; observare, cercetare, examinare, studiu; supravegere, urmărire.

Enumerăm în continuare câteva dintre cele mai cunoscute metode tradiționale, împreună cu avantajele și limitele acestora.

1) Evaluarea orală:

–       se bazează pe conversația euristică;

–       conversația se realizează prin întrebări și răspunsuri, mai ales în etapa de reactualizare a cunoștințelor, dar și în cadrul lecțiilor de recapitulare și sistematizare și de verificare și apreciere;

–       încorsetează afirmarea individuală a creativității elevului în tipare standardizate;

–       încurajează mai mult învățarea mecanică, în defavoarea celei creative.

2) Evaluarea prin probe scrise:

–       oferă cadrului didactic informații cu privire la calitatea activității realizate și la efectele acesteia exprimate în nivelul de pregătire al elevilor;

–       semnalează situațiile în care unii elevi nu au dobândit capacitățile, subcapacitățile, aptitudinile necesare, preconizate la un nivel corespunzător, în vederea stabilirii și aplicării unor măsuri recuperatorii;

–       necesită o perioadă mai mare de timp;

–       nu asigură în mod necesar obiectivitatea cunoștințelor acumulate fără o reactualizare periodică a acestora, acestea putând fi uitate după o anumită perioadă (de exemplu, elevul poate învăța pentru un examen foarte important, iar după examen poate uita tot ceea ce a învățat).

3) Evaluarea prin probe practice:

–       în afara unei evaluări calitative și cantitative a produsului învățării elevilor, aceasta se exercită și asupra procesului învățării;

–       probele practice sunt folosite îndeobște în învățământul primar în cadrul unor discipline cum ar fi: matematica, cunoașterea mediului, educația fizică etc., iar în învățământul secundar în cadrul unor discipline ca: fizica, chimia, biologia;

–       verifică modul în care elevii efectuează diferite lucrări specifice acestor discipline, fiind folosită, îndeosebi, pentru verificarea conținutului experimental și practic al instruirii;

–       necesită informarea încă de la început a elevilor cu privire la: tematica lucrărilor practice, etapele care vor trebui parcurse, modul de evaluare a acestora, condițiile oferite elevilor pentru realizarea activității.

4) Testele docimologice:

–       permit evaluarea întregii clase într-un timp foarte scurt;

–       încearcă să acopere esențialul din întregul conținut ce trebuie asimilat;

–       determină formarea unor deprinderi de învățare sistematică la elevi;

–       favorizează o învățare ce apelează la detalii, la secvențe informaționale izolate, în detrimentul stimulării formării capacităților de prelucrare a acestora, de sinteză sau creație.

Spre deosebire de metodele tradiționale de evaluare, metodele interactive apropie elevul de lumea palpabilă, atât prin efectuarea de experimente, cât și prin descoperirile spontane care pot avea loc instantaneu. Spre exemplu, evaluarea clasică se bazează foarte mult pe conversație, însoțită, eventual, de exemple teoretice, pe când cea modernă, interactivă, îmbină conversația cu activitatea practică, împletind, astfel, teoreticul cu concretul. Astfel este asigurată învățarea prin descoperire prin metoda conversației euristice. Deși se afirmă deseori că aceste metode ar fi relativ noi, o parte dintre ele se practicau și în trecut, dar îmbrăcând altă formă.

Metodele interactive au avantajul că cea mai mare parte a lor pot fi aplicate majorității disciplinelor cu rezultate uneori remarcabile. Totuși, cele trei metode pe care vom pune accentul sunt compatibile în special disciplinelor „Cunoașterea mediului” și „Științe ale naturii” prin faptul că provoacă spiritul explorativ al elevilor.

Pedagogia modernă dezvoltă metode, tehnici și instrumente pedagogice al căror scop principal este acela de a ajuta elevul în procesul de învățare. Metodele moderne/alternative de evaluare sunt promițătoare în acest sens. Ele pot servi elevului, cadrelor didactice, fiind în același timp suporturi solide ale discuțiilor cu familia.

În această categorie sunt incluse o multitudine de metode destinate evaluării calitative, centrate îndeosebi pe procesul învățării de către elev. Reprezintă o alternativă viabilă la metodele tradiționale. De asemenea, acestea completează practic informațiile evaluative pe care le dobândește cadrul didactic prin metodele tradiționale privind învățarea de către elev.

Utilizarea metodelor alternative și complementare de evaluare se impune din ce în ce mai mult atenției și interesului cadrelor didactice în practica școlară curentă. În esență, folosirea acestora este benefică cel puțin din două perspective:

• perspectiva procesuală, în cadrul căreia evaluarea modernă se bazează pe procesele învățării, și nu pe produsele ei;
• perspectiva comunicativă, bazată pe comunicarea dintre elev și cadrul didactic, care facilitează cooperarea între parteneri și încurajează autonomia.

Iată câteva dintre metodele moderne, alternative și complementare, împreună cu avantajele și limitele lor.

1. Observarea sistematică:

–       surprinde fenomenele psihopedagogice în ritmul și în modul lor natural de manifestare;

–       se realizează asupra comportamentelor reale din clasă, fiind necesară și eficace în orice situație educațională;

–       este absolut necesară, așa cum afirma Dominique Morissette, „în situația elevilor cu handicap sau dificultăți de comunicare” (D. Morissette, „Les examens de randement scolaire”, Les presses de l̕ Université Lavol în D. Potolea, M. Manolescu, „Teoria și practica evaluării educaționale”, curs, Ed. Credis, București, 2005);

–       este cea mai subiectivă, ceea ce duce la necesitatea ca datele obținute cu ajutorul ei să fie completate cu date obținute prin alte metode;

–       cere mult timp;

–       observatorul poate fi lipsit de obiectivitate, ceea ce poate face să apară erori în informațiile obținute;

2. Portofoliul:

–       este o selecție reprezentativă a lucrărilor elevilor;

–       pune în evidență progresul, stagnarea sau eventualul regres al acestora;

–       ajută elevul să își autoevalueze performanțele obținute;

–       dezvoltă capacitatea elevului de a explora lumea înconjurătoare;

–       necesită mult timp pentru alcătuire (uneori un an școlar), în funcție de obiectivele propuse, dar și pentru a fi evaluat;

–       necesită mai multe resurse materiale decât alte metode etc.;

3. Proiectul:

–       plasează elevul într-o situație autentică de cercetare și acțiune;

–       cultivă încrederea în forțele proprii;

–       stimulează creativitatea;

–       cultivă gândirea proiectivă;

–       facilitează achiziționarea unor metode de muncă specifice;

–       facilitează achiziționarea unor tehnici de elaborare și de execuție a unei lucrări științifice, practice;

–       minimalizează rolul cadrului didactic;

–       necesită timp special pentru organizare, desfășurare, evaluare;

–       pot apărea diminuarea sau lipsa concentrării elevilor, dacă durata proiectului este prea mare sau tema este mai puțin interesantă etc.

4. Metoda pălăriilor gânditoare:

–       se desfășoară sub formă de joc;

–       dezvoltă gândirea obiectivă, imaginativă, emoțională, judicioasă, constructivă, creativă și controlată;

–       necesită o marjă mai mare de timp în cadrul orei;

–       nu poate fi strict măsurabilă/cuantificabilă;

5. Tehnica Lotus:

–       presupune deducerea de conexiuni între idei, concepte, pornind de la o temă centrală;

–       se aseamănă cu „Ciorchinele”, cu excepția faptului că se pornește de la o temă centrală care determină cele 8 idei secundare dispuse în jurul său precum petalele florii de nufăr;

–       metoda dezvoltă creativitatea elevilor determinându-i să caute toate posibilitățile de tratare a temei propuse .

– OBSERVAȚIA CA METODĂ INTERACTIVĂ DE OBSERVARE A MEDIULUI NATURAL –

Observația este metoda prin care elevul sesizează schimbările care au loc în activitatea sau experimentul pe care îl desfășoară, precum și rezultatele obținute. De cele mai multe ori, rezultatele sunt cele scontate, dar există și excepții în cadrul cărora rezultatele sunt produse noi, rod al gândirii personale.

Această metodă poate fi utilizată cu succes în cadrul unor activități de cercetare la disciplinele Cunoașterea mediului și Științe ale naturii, dar și la Geografie, Istorie, Educație civică etc.

Este îndeobște cunoscut faptul că metodele interactive apropie elevul de realitatea înconjurătoare, îl determină să intre în contact direct cu mediul înconjurător, mai ales în mediul rural, unde avem oportunitatea de a ne afla direct în mijlocul naturii. Una este să înveți teoretic, din carte, și alta este să beneficiezi de „ajutorul” factorilor naturali. Dealtfel, chiar în pregătirea acestei activități, am efectuat împreună cu copiii o vizită în împrejurimile satului, ca o urmare firească a celei din primăvară, cu scopul ca ei să observe acțiunea factorilor de mediu asupra viețuitoarelor, cu preponderență asupra plantelor. S-au făcut observații cum ar fi:

• frunzele copacilor din zona noastră cad odată cu sosirea sezonului rece (din cauza frigului);
• grâul răsare toamna și va rezista peste iarnă, deci este o plantă care rezistă la temperaturi scăzute;
• brazii pe care i-am văzut în curțile unor oameni rezistă iarna fără să le cadă frunzele pentru că acestea au formă de ace, deci nu transpiră mult, iar ceara care le acoperă le protejează de frig;
• pe sub foioase am mai văzut plante spontane de dimensiuni mai mari sau mai mici, dar nu și sub brazi;
• nu am văzut prin grădini sau pe câmp plante cum ar fi: porumb, legume, floarea soarelui etc; asta înseamnă că aceste plante sunt iubitoare de căldură; etc.

La orele de Cunoașterea mediului sau Științe ale naturii metoda observației poate fi aplicată în cadrul următoarelor activități:

1.   observarea și descrierea plantelor și animalelor specifice fiecărei forme de relief, precum și a comportamentelor acestora;

2.   observarea componentelor plantelor, a acțiunii factorilor de mediu asupra lor și a rolului fiecăreia în viața plantei;

3.   observarea fenomenelor naturale în timpul excursiilor;

4.   stabilirea de asemănări și deosebiri între viețuitoare;

5.   precizarea legăturilor stabilite între lumea vie și mediul de viață și adaptarea viețuitoarelor la condițiile de mediu;

6.   observarea și discutarea unor lanțuri trofice;

7   identificarea caracteristicilor peșterii și a formelor carstice din aceasta;

8.   efectuarea unor excursii cu scopul descoperirii unor fenomene naturale;

9.   observarea efectelor activității umane asupra mediului;

10.   identificarea ciclului de viață în cazul unor viețuitoare;

11.   realizarea de colecții pe diverse teme;

12.   identificarea caracteristicilor naturale ale unei zone.

Din punctul de vedere al modului în care se desfășoară, observația este de mai multe feluri:

a) directă, atunci când aceasta se desfășoară în mediul natural al viețuitoarelor observate;

b) indirectă, atunci când condițiile de mediu sunt recreate la scară mai mică (în condiții de laborator sau în sala de clasă);

c) spontană, atunci când elevul observă fenomenele fără să fie direcționat în acest sens;

d) dirijată, atunci când elevul este instruit și direcționat în sensul cerecetării fenomenelor naturale.

În desfășurarea activităților noastre care au precedat activitatea demonstrativă am folosit cu preponderență metoda observației, corelată cu metoda experimentului. Astfel, copiii au întreprins următoarele activități:

• au pregătit materialele necesare: pahare și farfurii de unică folosință, sticle din plastic, sol negru de grădină (cernoziom) și sol galben (lut), vată, material semincer de diferite soiuri etc.;
• au pregătit patul germinativ al plantelor prin punerea de sol (separat cernoziomul și separat lutul) și de vată în recipiente;
• au pus semințele pe margine, în așa fel încât să se vadă dezvoltarea rădăcinii;
• au început observația propriu-zisă prin contemplarea zilnică a recipientelor și notarea oricărei schimbări în fișele de observație;
• au efectuat măsurători periodice ale părților vizibile ale plantelor, notând rezultatele în fișele de observație;
• au observat și notat fenomene specifice mai multor plante, cum ar fi, de exemplu, apariția primelor frunze adevărate, precum și fenomene specifice anumitor plante, cum ar fi înfrățirea grâului;
• au identificat incidența factorilor de mediu asupra plantei în ansamblu, dar și asupra fiecărei părți componente etc.

Am rămas, uneori, extrem de plăcut surprins când unii dintre elevi mi-au comunicat rezultatele observațiilor spontane asupra plantelor. Dimineața, după ce intră în clasă, primul lucru pe care îl fac de cele mai multe ori este să observe schimbările survenite peste noapte. Acest lucru mă determină să cred că am reușit, într-o oarecare măsură, să îi determin să efectueze observații științifice sau pseudoștiințifice spontane, lucru care îmi creează „obligația”, plăcută dealtfel, de a continua să aplic metoda observației, a experimentului și a investigației oridecâte ori este necesar.

Iată, deci, cum prin metoda observației este asigurată o diagnoză eficientă a fenomenelor identificate, putându-se corecta eventualele greșeli dobândite prin cunoștințele teoretice.

BIBLIOGRAFIE:

Potolea, Dan; Manolescu, Marin – „Teoria și practica evaluării educaționale” (curs),București, Ed. Credis, 2005;

M.E.C. – C.N.C. – „Ghid metodologic de aplicare a programei școlare de științe ale naturii la clasele a III-a și a IV-a”, București, Editura Aramis Print, 2001;

Iucu, Romiță – „Teoria și metodologia instruirii” (curs), Editura Credis, București, 2005.