Cazuri sociale

Am văzut, astăzi mai mult ca altădată, că, atunci când se vrea, putem fi solidari, putem simți împreună cu ceilalți, putem suferi împreună cu ceilalți. Sunt mulți oameni în suferință, sunt mulți care nu au serviciu, sunt mulți care nu-și pot permite multe lucruri… Dar nimic nu se compară cu un copil fără copilărie! Nimic nu se compară cu un copil cu lacrima neștearsă de pe obraz! În cariera mea didactică am întâlnit mulți copii fericiți, fără niciun fel de grijă, deoarece toate grijile erau pe umerii părinților lor. Dar ce ar putea să facă un copil necăjit, fără mamă și cu un tată bolnav? Ce ar putea să facă un copil care nu are nici măcar o bucată de pâine să ia la școală? Mă înfiorează și mă emoționează profund imaginea unor copii care își împart pachețelul cu copiii lor mai săraci!

Redau în continuare conținutul unui topic editat pe site-ul http://www.didactic.ro/, un topic ce m-a făcut să îmi reamintesc copilăria mea, nu lipsită de greutăți și de necazuri.

Sfat coleg/elev cu probleme

Mesajde roxanabadea » 18 Sep 2010, 15:15

Buna ziua…
Sunt mama unei fetite de clasa a 2-a. La noi in clasa a venit un elev nou, cu slabe posibilitati materiale.
Incercam sa-l ajutam asa cum putem: eu, de exemplu, i-am umplut o punga cu creioane colorate, carioci,un stilou nou, niste caiete noi, si multe alte lucruri pe care eu le consider necesare pentru el.
Cum imi recomandati sa i le ofer fara sa-l jignesc? Chiar nu stiu cum sa procedez…
Multumesc pentru sfat .”
Când am citit topicul, m-am gândit: „Iată un părinte cu suflet!”. Apoi m-a stră fulgerat o idee: „Ce-ar fi să posteze acest topic pe blogul meu”? Zis și făcut!
Am rememorat, cu această ocazie, copilăria mea de școlar, mi-am adus aminte cum mama mea se ducea la muncă iar vecinii veneau să mă trezească pentru a merge la școală. Faptul că acum sunt ce sunt se datorează și unora dintre ei. Ajungeam la școală de multe ori cu o oră întârziere, dar învățătorul meu, care acum nu mai este printre noi, nu m-a întrebat niciodată DE CE AM ÎNTÂRZIAT, pentru că știa situația mea! De multe ori NU AVEAM CE MÂNCA pentru că mama mea trebuia să meargă la muncă, tată nu aveam și nu avea cine să facă mâncare. Știu, deci, ce înseamnă sărăcia! Aveam o vecină bătrână care câteodată îmi dădea un măr sau un covrig! N-AM S-O UIT NICIODATĂ! Mai târziu, la liceu, m-am întreținut singur pentru că mă ocupam cu proiecția de film la căminul cultural, iar cel pe care-l ajutam la această treabă îmi plătea costul abonamentului auto. Într-o bună zi, secretara liceului mi-a dăruit un balonzaid pe care l-am purtat cu plăcere multă vreme. De la diriginta mea iarăși am primit câteva haine care mi-au prins bine. NU VOI UITA NICIODATĂ ASTFEL DE LUCRURI!
De aceea, referitor la cazul acestui copil, am sugerat doamnei care a scris să inițieze un fel de comitet de inițiativă, împreună cu doamna învățătoare și – în măsura posibilităților – să încerce să-l ajute pe acest copil. Copilul acesta are nevoie permanentă de cineva care să aibă grijă de el, să-l spele, să îi dea de mâncare, dar poate mai ales să îi dăruiască O MÂNGÂIERE, UN ZÂMBET, O RAZĂ DE SOARE, O GEANĂ DE SPERANȚĂ! Vă asigur că, așa cum eu nu i-am uitat pe binefăcătorii mei, NICI EL NU-I VA UITA PE BINEFĂCĂTORII LUI ȘI LE VA FI RECUNOSCĂTOR! Știu că viața este grea, că nu ne permitem multe lucruri, dar haideți cel puțin să-l ajutăm pe acest copil așa cum putem! Poate că doamna care a scris topicul ne va da și alte detalii despre acest copil, poate chiar adresa acestuia sau a școlii unde învață, pentru ca cei care vor dori să îl ajute să știe unde să se adreseze.
Vă mulțumesc eu în numele acestui copil!
Anunțuri

Despre Dorel Puchea - Biserica „Harul” Lehliu Gară

profesor, 44 de ani, creștin penticostal, îndrăgostit de Dumnezeu, de natură și de profesie
Acest articol a fost publicat în social. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

10 răspunsuri la Cazuri sociale

  1. Roxana zice:

    Drag domn profesor,
    m-a impresionat povestea copilariei dumneavoastra. Un OM cu suflet mare, care s-a tinut de promisiunea facuta in timpul copilariei, de a-i invata si pe altii tainele cititului, tainele reusitei prin labirinturile vietii. Va citesc de mult timp postarile si mereu v-am admirat pentru ca sunteti un tip dedicat muncii Dvs, in ciuda problemelor salariale. Jos palaria pentru asta!
    Cat despre cazul baiatului din clasa noastra, sunt sigura ca sunt multi astfel de copii in tara. Ar fi frumos sa-i ajutam pe fiecare, dupa puteri: un zambet, o vorba buna, o mangaiere pe crestet, nu costa nimic, dar pot insemna multe…
    Si daca tot suntem la capitolul ”deschiderea sufletului”,privesc si eu adanc in sufletul meu si iata povestea noastra…..
    Inainte de a o avea pe fiica mea, am pierdut o sarcina la 6 luni. Atunci mi-am promis sa ajut,unde pot, cum pot… Am lucrat o vreme ca voluntar la o fundatie de ajutorarea copiilor strazii, am facut donatii unor orfelinate din tara si am plans de necaz ca legea romana nu-ti permite sa infiezi un copil ,nefiind casatorita…
    …La un timp, am nascut-o pe Ana: raza mea de soare… bulgarasul meu de aur…
    Doamne-Doamne a inzestrat-o cu talente deosebite: stia literele de tipar la 3 ani si jumatate, socotea cu trecere peste ordin la 5 ani ….
    Am ras cand, pe la 4 ani, dupa o cazatura o doamna i-a spus ceva despre ”popou”…. Ana, stergandu-si lacrimile ma-ntreaba ce-nseamna”popou”…Zic:”fund, fundulet, curulet”…Ea, vesela:”mami, toate astea sunt sinonime, nu ?”:)
    … Multumindu-va pentru ajutorul acordat si asigurandu-va de admiratia pe care v-o port,
    Cu stima,
    Roxana, mama Anei …

    • pucheadorel zice:

      Stimată doamnă Roxana,
      mărturisesc sincer că acest comentariu mi-a stârnit un zâmbet în colțul buzelor, având în vedere tonul oarecum nostalgic pe care îl utilizați. Este adevărat că am făcut și fac cu plăcere ceea ce mi-am propus încă din copilărie, dar asta numai cu ajutorul Bunului Dumnezeu! Să lucrezi cu copiii, să le vezi chipul, zâmbetul angelic și nu-ți trebuie nimic altceva! Știu, sunt un romantic al vremurilor de criză, dar în sensul acesta sunt un „pierdut” iremediabil… Dacă mi s-ar oferi altă alternativă de lucru, aș sta, probabil, foarte mult pe gânduri, deoarece viața mea sunt copiii. Poate și pentru că eu nu am copii, din anumite motive, independente și de mine, și de soția mea! Poate că și acest lucru face să-mi revărs toată dragostea asupra copiilor de la școală! De fapt, de multe ori le spun și copiilor și părinților că, atâta vreme cât sunt la școală, eu sunt părintele lor, adică și tata, și mama, în același timp. Mă doare și pe mine când un copil suferă! De multe ori, când am timp, ne îmbrățișăm la plecare (cel puțin cu cei de clasa I, pentru că lucrez la simultan), cât să ne țină până a doua zi!
      Am zâmbit sincer la întâmplarea Anei… Înțeleg că ea este raza dumneavoastră de soare, de aceea vă doresc din tot sufletul să vă bucurați de ea, de suflețelul ei și fie ca inima ei să vă iubească întotdeauna!
      Vă mulțumesc din suflet pentru gândurile bune și sunt convins că sunt pornite dintr-o inimă bună!
      Prof. la învățământul primar Dorel Puchea, „părintele” celor 19 copii din clasele I și a III-a de la Școala cu clasele I-IV Siliștea, jud. Călărași.

  2. Roxana zice:

    …Am uitat de unde pornisem: pentru ca se apropie iarna si nici vremurile sau vremea nu se anunta prea buna, Drag Domn profesor, eu daruiesc cui credeti Dvs de cuviinta hainute de fetita, ramase mici fiicei mele. O fetita de 6 ani , dezvoltata normal, se va putea folosi de o geaca, ceva de incaltat , maiouri si bluzite… Curate, iubite de Ana… Va rog sa-mi transmiteti adresa la care sa le trimit…

    • pucheadorel zice:

      Stimată doamnă Roxana,
      vă mulțumesc pentru gestul dumneavoastră generos. Vă rog să îmi permiteți să ajung luni la școală, să discut cu copiii mei și cu colegele (eu locuiesc într-alt sat și nu cunosc foarte bine situația familială a copiilor, cu excepția câtorva), asigurându-vă de întreaga noastră discreție, dacă este nevoie. Am să vă dau răspunsul pe acest blog sau pe didactic.ro (unde doriți dumneavoastră) într-una din zilele următoare. Vă mulțumesc pentru înțelegere!

  3. Roxana zice:

    …Zambetul mi l-ati adus si dvs,in multe din postarile anterioare…Se simte ca sunteti un dascal adevarat si ca iubiti copiii ”dvs”…Felicitari pentru bucuria cu care mergeti la scoala, placerea cu care ii invatati pe copii si sunt sigura ca si ei va iubesc nespus.
    Ochii invatatorului, timbrul cald cu care le vorbeste, sigur le va ramane in suflet muuuult mult timp… asa cum meritati!
    Sa tot avem asa cadre didactice pentru copiii nostri!
    …Cu drag,
    Roxana

    • pucheadorel zice:

      @Roxana
      „Se simte ca sunteti un dascal adevarat si ca iubiti copiii ”dvs””

      Poate că nici nu vă imaginați ce încărcătură emoțională este în inima noastră atunci când ne îmbrățișăm, mai ales când uneori suntem „surprinși” în această „postură” de către părintele care tocmai intră pe ușă să-și ia copilul! În acest fel și părinții capătă mai multă încredere, mai ales dacă nu locuiești în aceeași localitate! Am avut o mare surpriză într-o zi. Uitasem să ne îmbrățișăm și la sfârșitul programului mă dusesem în vizită la grădiniță, la grupa pregătitoare (funcționăm în aceeași clădire). Ușa fiind deschisă, una dintre fetițele mele din clasa I, însoțită de mama ei, vine la mine și-mi zice: „Domnu` învăţător, nu ne mai îmbrăţişăm?” Vă imaginați ce-am simțit în acea clipă? Cred că mă făcusem roșu la față datorită emoției!

  4. Roxana zice:

    Da… desi sunt mama unei singure fetite, stiu ce simtiti cand ii imbratisati pe toti… De ce stiu asta?Pentru ca Ana si-a facut 2 prietene in clasa ei, si ma veti auzi des vorbind pe didactic despre ”fetele mele”.Ele 3 sunt ”fetele mele”. Iar in sala de clasa, nu stiu de ce, pt ca nu cred ca am facut ceva special, imi sar in brate jumatate de copii, ma tutuie si se bucura cand ma vad. Anul trecut petreceam cu drag mai mult timp cu ei, dar acum, eu incepand serviciul dupa o pauza foarte lunga, ne imbratisam numai dimineata si…incep ziua zambind multumita ca ma simt iubita de cei pe care-i iubesc.
    Sa va pove’ceva fain… Anul trecut, abia incepusera copiii clasa 1 si inca nu ii cunosteam pe toti dupa nume. Cand puteam o insoteam cu mare placere pe Dna Invatatoare care,in drum spre afterschool,se oprea in parc,cu ei. Jucau”Tara-tara,vrem ostasi!”. Eu stateam pe banca cu Dna Inv si ne uitam la ei. La un moment dat auzim:”Tata-tara vrem ostasi!””pe cine?””Pe Roxana!” Am intrebat-o pe invatatoare cine e fetita pe care o cheama Roxana? Toti au ras:ma provocau sa ma joc cu ei, ca doar”sunt de nasul lor”:)
    Si? ce credeti ca am facut?:) Am jucat:) (si am trisat, recunosc, spre amuzamentul lor):)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s