Limba română – greșeli tipice

De mult prea multe ori în exprimarea noastră cea de toate zilele apar greșeli care, în mod normal, nu ar avea ce căuta în limbajul unor oameni care se cred elevați. Să nu mai zic de cei ce se dau mari patrioți!

Am auzit de foarte multe ori, mai ales la tv., exprimări profund greșite, atât din partea politicienilor, cât și din partea moderatorilor. Iată de ce, de câtva timp încoace, mă bate gândul să scriu un articol despre greșelile tipice, cel mai des întâlnite în limba română. Acesta a fost motivul pentru care am hotărât să postez pe blogul meu lucrarea doamnei profesor Maria Bizdună, „Limba Română – greșeli tipice”, apărută în anul 2007 la Editura Credis, București (curs universitar pentru profesorii la învățământul primar și preșcolar) ca pe o lucrare în serial.

I. PARTEA I

1. Motive care determină apariția greșelilor de limbă

Orice limbă implicând un sistem de reguli, folosirea ei este susceptibilă de greșeli, de încălcări ale acestor reguli. Greșeala, abaterea reprezintă unul dintre principalele motoare ale dezvoltării limbii. Evoluția limbilor și rolul greșelii în acest proces au fost recunoscute târziu, prin introducerea metodei istorico-comparative în cercetarea lingvistică.

Cercetările istorice au arătat importanța greșelii în dezvoltarea limbii. În foarte multe cazuri înnoirile lingvistice, modificările din limbă sunt rezultatul generalizării unor greșeli. Nu se poate pune însă, cum s-a făcut uneori, semnul identității între greșeală și schimbare în limbă, educație lingvistică.

În lucrarea intitulată „Corectitudine și greșeală”, doamna profesor univ. dr. Valeria Guțu-Romalo a identificat câțiva factori care au provocat greșeli de limbă, și anume: cunoașterea insuficientă a unei limbi, comoditatea vorbitorilor și analogia.

Primul factor invocat în lucrarea mai sus amintită, cunoașterea insuficientă a unei limbi intervine în situația în care o limbă este vorbită de un străin, factor care nu poate fi generalizat. Asemenea greșeli săvârșite de un străin constituie adesea motiv de glumă pentru vorbitorii limbii date.

Cel de-al doilea factor este comoditatea, un factor intern de abatere, mult mai important decât primul și care se manifestă activ, atât în fonetică, cât și în vocabular. Astfel, în fonetică des- devine dez-prin asimilarea consoanei finale a prefixului la consoana inițială a temei: dez-(doi) față de des-(face), iar în vocabular se manifestă cel mai clar sub formă de elipsă: hârtia sugativă a devenit, mai economic, sugativă.

În vorbirea actuală întâlnim, de asemenea, elipse: se spune despre cineva că nu are stare materială, socotindu-se de asemenea inutilă precizarea: bună. Se întâmplă, de pildă, să se renunțe la obiectul direct. În vorbirea neliterară se aude: mâncarea de ieri mi-a cauzat, pentru mi-a făcut rău, mi-a cauzat o neplăcere.

Al treilea factor invocat de autoarea lucrării mai sus menționate și cel mai important este analogia care acționează deosebit de puternic în gramatică și mai ales în morfologie, realizând tendința de simplificare și regularizare a sistemului, de normalizare și de eliminare a excepțiilor, „a faptelor aberante”.

Prezentăm mai jos exemplele pe care le comentează autoarea în lucrarea citată: „verbul a face, verb profund neregulat în secolul al XVI-lea, când avea rădăcinile: fac, feč-, fap(t), a devenit verb regulat, înlocuind formele moștenite de perfect (feciu etc.) și de participiu trecut (fapt) prin formele analogice făcui (etc.), făcut.

După modelul tipului rac/raci, sac/saci, mac/maci, drac/draci etc., substantivele copaci, bocanci, cu o formă unică pentru ambele numere, capătă o formă nouă, analogică de singular copac, bocanc, integrându-se sistemului limbii, care cere o netă diferențiere a singularului de plural.

Analogia acționează și în celelalte domenii ale limbii și e cu atât mai eficace, cu cât elementul supus modificării are o frecvență mai mică. Paradigma cea mai neregulată o au cuvintele cel mai des întrebuințate: paradigma lui a fi în diferite limbi sau flexiunea pronumelor personale. Marea frecvența a acestora face ca formele lor să fie mereu prezente în mintea vorbitorilor, apărându-le astfel de intervențiile analogiei.

Observație: În cazul cuvintelor frecvente, analogia se realizează mai ușor, dacă cuvântul are o situație mai izolată în sistemul limbii. În română, de exemplu, vechiul mân(u) (lat. manus), păstrat foarte multă vreme (regional, și azi), a devenit – deși era foarte frecvent – mână (ca și sor(u) = soră, nor(u) = noră), pentru că substantivele feminine terminate în -u sau consoană, erau foarte puțin numeroase față de cele terminate în -ă.

(Va urma.)

Anunțuri

Despre Dorel Puchea - Biserica „Harul” Lehliu Gară

profesor, 44 de ani, creștin penticostal, îndrăgostit de Dumnezeu, de natură și de profesie
Acest articol a fost publicat în Educație lingvistică. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s