Portofoliu de practică. Componenta de cercetare

• Identificaţi cel puţin trei aspecte critice,la clasa la care lucraţi/efectuaţi practica,ce ar necesita o investigaţie pedagogică.

        În condiţiile în care societatea este într-o continuă schimbare şi – odată cu ea – sistemul de învăţământ, este necesar ca factorul educaţional, reprezentat de educator, învăţător/institutor sau profesor să îşi dorească în permanenţă să se perfecţioneze din punct de vedere metodic, psihologic şi sociologic. Este destul de greu să stabileşti criteriile de cercetare în cadrul unei investigaţii psihopedagogice, din mai multe puncte de vedere:

(a) fiinţa umană este individualizată,nu există o „copie” sau o „clonă” a individului, personalitatea umană are caracteristici care individualizează şi face să fie unică fiinţa umană;

(b) o investigaţie psihopedagogică poate fi aplicată la cel puţin patrucategorii de persoane,şi anume:

  • persoane cu deficit/handicap de intelect,care se împart,potrivit d-lui profesor Emilian Florin Verza,în:

√ intelect de limită;

√ deficienţă mintală de gradul I (debilitate mintală sau handicap de intelect uşor sau lejer);

√ deficienţă mintală de gradul II (imbecilitate) sau handicapul de intelect sever;

√ deficienţă mintală de gradul III (idioţie) sau handicapul de intelect profund;

  • persoane cu handicap fizic (vizual,auditiv,locomotor etc.),în funcţie de gradul de severitate;
  • persoane „normale” din punct de vedere psihofizic;
  • persoane „superdotate” din punct de vedere psihic (cu un Q.I. de cel puţin 110).

        Dată fiind diversitatea categoriilor de oameni ilustrată mai sus, investigaţiile psihopedagogice vor fi aplicate asupra unei categorii psihosociale sau asupra unui individ.

        „Dicţionarul explicativ de psihologie şcolară” elaborat de Filimon şi Aurelia Turcu defineşte cercetarea de psihologie şcolară ca fiind o „activitate de investigaţie ştiinţifică, sub raport psihologic, a procesului instructiv-educativ ce se desfăşoară în şcoală” ,iar experimentul psihopedagogic este definit ca „metodă de cunoaştere a elevului sau a rezultatelor în activitatea şcolară”.

        Mă voi referi, în cele ce urmează, la câteva forme ale unui tip de handicap ce poate avea legătură cu handicapul de intelect, dar şi cu handicapul fizic, din punctul de vedere al aspectelor organice şi funcţionale ale aparatului fonator, în special ale limbii şi dinţilor. Este vorba despre handicapul de limbaj.

  1. Dislalia este o anomalie care poate apărea la vârstă preşcolară, când nu este neobişnuită, din cauza insuficientei dezvoltări a aparatului fonoarticular; poate persista şi la vârsta şcolarităţii, când devine deja o formă de handicap şi când se simte necesitatea unei intervenţii logopedice de specialitate; de asemenea, poate apărea şi la vârste mai mari, fiind o formă de handicap cu atât mai gravă, cu cât apare mai târziu. Dislalia se manifestă prin substituirea, omiterea, deformarea sau inversarea sunetelor, în formele mai uşoare, iar în formele patologice se manifestă la nivelul silabelor şi chiar al cuvintelor, având caracteristici de disartrie.Astfel, la clasa a II-a am sesizat cazuri în care copiii manifestă forme uşoare de dislalie prin înlocuirea sunetelor: r cu l, ş cu s, j cu z etc. De asemenea, am sesizat la unul dintre copii o formă de alexie (imposibilitatea de a rosti unele cuvinte), ceea ce m-a determinat să iau legătura cu familia şi să o sfătuiesc să meargă cu copilul la medicul de familie pentru a i se elibera o trimitere către un medic logoped sau către un psiholog/psihiatru, după caz, ceea ce se pare că nu s-a întâmplat. De aceea, copilul respectiv are şi acum dificultăţi în exprimare şi memorie. (Notă: a se ține cont că materialul a fost alcătuit și tehnoredactat în Word prin anul 2006 sau 2007.)
  2. Disgrafia reprezintă o tulburare parţială a deprinderii actului scrisului, de cele mai multe ori ca urmare a legăturii dintre aceasta şi dislalie şi fiind accentuată de unele eşecuri şi conflicte educaţionale, dar şi de unele trăsături caracteriale negative, ca: negativismul, anxietatea, descurajarea, inerţia, nepăsarea, izolarea. Formele mai grave ale dislaliei şi dislexiei sunt alalia şi alexia, care, însă, corespund unor forme de handicap grav sau unor boli psihice şi nu sunt caracteristice unor persoane cu intelect normal. În clasa a II-a am un copil care manifestă acest tip de handicap şi cu care lucrez pe baza unui plan individual de intervenţie.
  3. Uitarea este un fenomen funcţional care se manifestă la nivelul creierului (al memoriei) şi care este normal atâta timp cât se manifestă în limite normale, dar care devine patologic dacă se repetă prea des. D-na prof.Tinca Creţu spune că „este natural (fenomenul-n.n.) pentru că, deşi creierul uman are disponibilităţi funcţionale foarte mari, acestea nu sunt nelimitate şi deci nu se poate înmagazina la infinit fără să se şi elimine ceva.”

        O cercetare/investigaţie psihopedagogică poate fi efectuată şi în condiţii normale (în condiţiile unui intelect normal), pe baza fişelor de observaţie iniţială şi permanentă (…). Acest lucru este posibil numai pe baza unei strânse conlucrări cu familia, care să fie şi dispusă să dea dovadă de sinceritate şi corectitudine în oferirea informaţiilor referitoare la copii.

• Formulaţi trei ipoteze posibile în relaţie cu aspectele critice identificate la punctul anterior.

           Referitor la aspectele semnalate mai sus, este demn de menţionat faptul că ele au fost aduse la cunoştinţa familiei şi a conducerii şcolii, pe de o parte în cadrul întâlnirilor de lucru cu părinţii (se poate demonstra prin procesele verbale întocmite în urma acestora şi pe care participanţii le-au semnat), pe de altă parte în cadrul consiliilor profesorale, unde am abordat această problemă oridecâte ori am avut posibilitatea, în special la ultima întâlnire din data de 8 noiembrie a.c. În urma dezbaterilor, am stabilit următoarele ipoteze, care ulterior s-au şi adeverit:

a)     dislalia a apărut ca urmare a deficienţelor de limbaj manifestate în „anturajul” copilului (familie, grup de prieteni etc.), dar şi ca urmare a nefrecventării grădiniţei, din cauză că aceasta lipseşte. Încercăm, în continuare, să stabilim un plan individual de intervenţie în cazul copilului care prezintă această problemă;

b)    disgrafia se manifestă din cauza dezinteresului manifestat de către părinţi faţă de propriul lor copil, caz în care voi încerca să aplic toate metodele pe care le cunosc, cu sprijinul şi sub îndrumarea metodistului şi cu colaborarea persoanelor abilitate din cadrul serviciului de asistenţă socială al Primăriei comunei Gurbăneşti, jud.Călăraşi;

c)     uitarea, aspect de asemenea discutat în cadrul şedinţelor cu părinţii, a intervenit în urma insuficientei repetări a conţinuturilor învăţate, cauză amintită şi de d-na prof.Tinca Creţu în „Fundamentele psihologiei”. Cu sopul estompării acestui fenomen, îmi propun să lucrez cu cei care vor manifesta în continuare acest fenomen pe baza unei planificări speciale şi în strictă conlucrare cu familia.

        Ca un lucru complementar celor afirmate mai sus, putem spune că familia are un rol determinant în prevenirea şi combaterea acestor forme de handicap. Numai că acest lucru trebuie să fie şi conştientizat. Aşadar, pot spune că, după ani buni de experienţă de când lucrez în sistemul de învăţământ (din 1995), am constatat că situaţia şcolară a copiilor este, de regulă, direct proporţională cu situaţia culturală şi materială din familie. Familiile în care climatul este unul adecvat, de încredere, bună înţelegere şi la care, pe deasupra, starea materială permite crearea de condiţii optime dezvoltării psihosociale a copiilor reprezintă un mediu propice manifestării şi dezvoltării atitudinilor pozitive şi a aptitudinilor. La polul opus se află familiile cu posibilităţi reduse (spirituale şi materiale), care nu au posibilitatea să asigure mijloacele educative pentru proprii lor copii. De asemenea, aceste familii, din păcate, nu îşi manifestă nici măcar dorinţa de conlucrare cu instituţia de învăţământ cu scopul redresării situaţiei copiilor. De aceea, credem că este necesar ca şcoala să pună la punct, împreună cu autorităţile locale, planuri de intervenţie sau de parteneriat, după caz, prin care să se intervină în mediul familial cu scopul de a-i determina pe părinţi, prin metode amiabile, să conlucreze cu şcoala. În acest context putem plasa ideile promovate de Elvira Creţu: „(…)dirijarea competentă a procesului devenirii umane impune cu necesitate cunoaşterea prin metode ştiinţifice a specificului constituirii şi dezvoltării individului uman, începând cu faza iniţială a existenţei sale, a bazei sale ereditare, a condiţiilor de mediu şi numai după aceea ca obiect al educaţiei.” În scopul cunoaşterii mai profunde a copilului, poate fi aplicat la începutul clasei I un chestionar identic cu cel propus de d-na Elvira Creţu (…).

        În ceea ce priveşte funcţia de socializare pe care o au cele două „instituţii”, familia şi şcoala, aceasta are, potrivit d-nei înv.Doina Dumitraşcu (într-un articol din revista „Învăţământul primar”, nr.1-2/2005, pp.193), următoarele finalităţi:

a)     psihologică – fixarea unor trăsături psihice persistente;

b)    culturologică – capacitatea de a comunica, interiorizarea normelor şi valorilor;

c)     propriu-zis psihologică – deprinderea rolurilor sociale.

        Cu scopul activizării educatorilor-părinţi şi implicării lor mai active în procesul educativ, un alt practician, Maricica Morar, învăţător la Şcoala cu clasele I-VIII Cîmpeni-Alba, în cadrul unui articol publicat în aceeaşi revistă, propune câteva forme de colaborare cu părinţii:

a)     consultaţii pe teme educative;

b)    lecţii demonstrative pe teme educative;

c)     activităţi prin care se exersează normele de conduită, interrelaţiile sociale;

d)    activităţi extraşcolare;

e)     colaborare cu alţi parteneri educativi.

Bibliografie

1)    Creţu, Elvira: „Probleme ale adaptării şcolare”, Editura ALL, Bucureşti, 1999;

2)    Creţu,Tinca: „Fundamentele psihologiei” (curs), Editura Credis, Bucureşti, 2005;

3)    Turcu, Filimon; Turcu, Aurelia: „Dicţionar explicativ de psihologie şcolară”, Editura Eficient, Bucureşti, 2000;

4)    Verza, Emilian Florin: „Fundamentele psihopedagogiei speciale”, Editura Credis, Bucureşti, 2007;

5)    Vrăsmaş, Ecaterina: „Psihopedagogia copilului cu dificultăţi de învăţare”, Editura Credis, Bucureşti, 2007;

6)    ***Revista „Învăţământul primar”, nr.4/1998, Editura Discipol, Bucureşti;

7)    ***Revista „Învăţământul primar”, nr.3-4/1999, Editura Discipol, Bucureşti;

8)    ***Revista „Învăţământul primar”, nr.1-2/2005, Editura Miniped, Bucureşti.

Anunțuri

Despre Dorel Puchea - Biserica „Harul” Lehliu Gară

profesor, 44 de ani, creștin penticostal, îndrăgostit de Dumnezeu, de natură și de profesie
Acest articol a fost publicat în didactic, diverse, portofolii pedagogice. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s