Lacrimă de chihlimbar

Se aproie un nou final de an școlar. Fiecare dintre noi începem deja să ne facem bilanțul și să ne gândim cu nostalgie că, cu fiecare clipă care s-a scurs, am zidit noi și noi semințe într-un ogor care, deși nu este al nostru, totuși cândva, peste timp, ne va da roadele pe care le așteptăm. Ogorul acesta este sufletul de copil. Și ne mai gândim că am pus noi temelii la clădirea care se înalță-n zare, sus, tot mai sus: personalitatea copilului. Dar emoțiile cresc odată cu vârsta copiilor și devin aproape apoteotice la finalul unui ciclu școlar, când știi că te desparți de o generație pe care ai „păstorit-o” patru ani de zile.

Personal, anul acesta am ocazia, pentru al doilea an consecutiv, să trec prin emoțiile despărțirii de elevii mei, la final de ciclu școlar. Anul trecut am predat „ștafeta” cu prima și – probabil – ultima generație de elevi pe care am dus-o din clasa I până la finalul clasei a IV-a la școala unde lucrez de aproape 5 ani. Anul acesta, însă, este unul oarecum mai special. Asta pentru că urmează să predau o nouă generație care, însă, nu a fost a mea de la bun început. Eu o numesc „generație de sacrificiu” deoarece au avut patru învățători în patru ani. Eu sunt al patrulea. E o generație bună, cu copii care au știut de fiecare dată să se „lipească” de noul lor învățător. Iar mie mi s-au lipit iremediabil de inimă. Nu de puține ori am avut surpriza ca, intrând în clasă, să găsesc desenate pe tablă inimi mari cât inimile lor în interiorul cărora scriseseră declarații de dragoste pentru mine. Și de fiecare dată, cât sunt eu de mare, cu toți cei 190 centimetri ai mei, o lacrimă mi-a înviat în colțul ochilor. Azi a fost din nou o astfel de zi. După program două fete au avut dorința să rămână împreună cu mine și să asculte încă o dată una dintre melodiile pe care le pregătim pentru serbare, mai precis aceasta:

img025Nu mi-a fost mică surprinderea când, după câteva ori în care au tot ascultat această melodia, le-am surprins – tot de câteva ori – cu lacrimi în ochi! Una dintre ele, care poartă ocehari, își tot dădea ochelarii la o parte ca să-și șteargă lacrimile ca de chihlimbar… Mi s-a încălzit inima… și m-am gândit că, totuși, am însemnat ceva în viața lor, chiar dacă i-am avut în primire numai un an, și că nu degeaba am mai încărunțin cu un an… Mi-au scris pe tablă, tot în două inimi mari, că nu ar vrea să ne despărțim NICIODATĂ… Doamne, când mă gândesc, mi se umple inima de bucurie! Le-am spus că le mulțumesc pentru faptul că mă iubesc și le-am asigurat că și eu îi iubesc și că nu-i voi uita niciodată, chiar dacă, poate, peste un timp nu-i voi mai vedea. Iar acum stau și mă gândesc că aș vrea tare mult ca, din generațiile pe care le-am educat până acum și din cele pe care le voi mai avea de acum înainte măcar o parte să poată face ceea ce eu mi-am dorit așa de mult, dar n-am putut face: când voi trece în eternitate și ei vor avea ghiocei albi în păr să-și aducă aminte că au avut un învățător care i-a iubit și pe care l-au iubit și să-mi presare țărâna cu trandafiri și… lacrimi de chihlimbar…

Doamne, poartă-le tu de grijă copilașilor acestora și fă ca dragostea care este în ei, așa curată cum este, tot așa să se păstreze pentru totdeauna!

540080_525015200882831_492112030_n

About Dorel Puchea - Biserica „Harul” Lehliu Gară

profesor, 43 de ani, creștin penticostal, îndrăgostit de Dumnezeu, de natură și de profesie
Acest articol a fost publicat în amintiri, cadre didactice, tablou de generație. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s