Școala în care trăim

Şcoala va fi şcoală când omul va fi om şi statul va fi stat. – Mihai Eminescu

Aș fi vrut să vă scriu despre școala mea frumoasă, cu săli de clasă spațioase, curate, cu bibliotecă bine dotată, cu laboratoare și cabinete bine echipate, capabile să asigure o educație corespunzătoare, cu profesori bine plătiți și motivați să-și facă datoria cu prisosință. Despre spațiile dotate cu centrală termică pentru încălzire pe timp de iarnă și cu P1130809aer condiționat pentru canicula din timpul verii. Despre o școală unde sălile de clasă să fie dotate cu table inteligente, iar mobilierul să răspundă necesităților din timpul activităților școlare. Despre o școală din mediul rural cu grupuri sanitare separate pentru elevi (băieți și fete) și profesori (femei și bărbați), cu apă curentă și toate celelalte utilități, igienice, în care să miroasă în permanență a flori de primăvară. Despre o școală cu acoperiș durabil prin care să nu intre ploaia. O școală cu o curte mare și curată, cu un părculeț cu bănci pe care copiii să se așeze la umbră în recreații, cu locuri de joacă și cu o grădiniță cu flori pe care să le îngrijim. O școală unde personalul de serviciu, bine plătit, să își facă datoria în mod corespunzător. O școală păzită de agenți de pază bine pregătiți care să nu permită accesul persoanelor străine în incintă. O școală împrejmuită cu un gard frumos și rezistent. O școală din mediul rural, dar unde copiii să aibă șanse la educație comparabile cu cei din mediul urban. Cu alte cuvinte, mi-ar fi plăcut să lucrez într-o școală „cu personalitate”. Pentru asta, însă, cred că ar trebui să mă mut la oraș…

Cu toate astea, vă scriu, din păcate, despre o școală cu pereții exteriori scorojiți, bătuți de toate ploile și zăpezile, cu ferestre sparte, prin care vântul șuieră în voie, ridicând perdelele și expunând copiii și cadrele didactice la vajnicele răceli și gripe, cu dureri de cap și toate cele. Vă scriu despre o școală cu săli de clasă destul de spațioase, dar „populate” de din ce în ce mai puțini copii, care lasă oarecum de dorit la capitolul curățenie, fără urmă de bibliotecă, cu laboratoare și cabinete „sublime”, dar care lipsesc cu desăvârșire, ca să-l parafrazez pe Nenea Iancu, care, desigur, nu pot asigura educația cerută. Profesorii, plătiți ca peste tot în învățământ, scot deseori bani din buzunarul propriu pentru necesitățile clasei. Ce să mai vorbim de centrală termică și de aer condiționat? Că iarna se face focul în sobe vechi de 40-50 de ani, iar vara ne topim de căldură în clase! Cadrele didactice se folosesc de table din lemn fixate în perete cu holțșuruburi. Mobilierul este, așa cum îmi place mie să spun, antic și de demult, alcătuit din dulapuri masive și foarte grele, inestetice dar folositoare în lipsa a altceva, unde ne păstrăm materialul didactic. Nu de puține ori se strecoară „frații lui Mickey Mouse” (șoriceii) în astfel de dulapuri, lăsând în urmă mizerie și urme de fecale, fiind, deci, o sursă de îmbolnăvire. În școala unde lucrez nu există decât un singur grup sanitar de care se folosesc preșcolarii și școlarii mici, însă nici acela nu este amenajat corespunzător, fiind compus dintr-o toaletă o chiuvetă și… atât! Mai există două toalete exterioare, una de care se servesc cadrele didactice și cealaltă de care se servesc școlarii de la clasa a IV-a (e vorba despre o școală primară), dărăpănată și vai de „mama” ei. Vă puteți imagina cum miroase acolo! Sau mai bine… nu! Prin acoperișul sparte al școlii 4IRENApicăturile de ploaie își fac cu ușurință loc, scurgându-se pe pereți și creând găuri în tavan. Curtea este destul de mare, însă plină de buruieni, deoarece singura femeie de serviciu, cu un salar puțin peste 300 de lei, are doar jumătate de normă, adică patru ore pe zi. Plus de asta, curtea școlii se umple frecvent de ambalaje și tot felul de deșeuri atât aruncate de elevi, ceea ce înseamnă o educație ecologică deficitară în familie, deși la școală ne străduim să le insuflăm dragostea față de natură, cât și de diverse persoane care o tranzitează, deoarece gardul visat a rămas doar… în vis. Toată lumea este liberă să treacă prin curtea școlii ca pe maidan. Băncuțe? Stat la umbră? Vise! Avem, în schimb, animale care sunt priponite în curtea școlii, din cauza lipsei gardului împrejmuitor, și care lasă în urmă fecale în care copiii riscă să calce. Asta este realitatea! Grădiniță de flori? Este, dar nu prea avem cu cine să o îngrijim. Ce șanse egale la educație? Nici pomeneală de așa ceva! Din punctul meu de vedere, copiii din mediul rural pleacă din start cu un handicap față de cei din mediul urban, deși noi facem eforturi mari pentru a le asigura o educație de calitate. Astea sunt problemele, astea sunt condițiile, astea sunt necazurile noastre…

 

Totuși, nimeni nu-mi poate lua bucuria de a lucra cu copiii!

P.S.: Fotografiile care însoțesc articolul nu reprezintă școala în care lucrez.

About Dorel Puchea - Biserica „Harul” Lehliu Gară

profesor, 43 de ani, creștin penticostal, îndrăgostit de Dumnezeu, de natură și de profesie
Acest articol a fost publicat în cadre didactice, educatori, școală, social. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s